Hectare întregi plantate cu stâlpi de electricitate, orașul, uriașul, e împânzit de cabluri și totuși noi nu ne întâlnim pe nici unul din ele.
Stau în casă de multă vreme. Am descoperit toate neregularitățile parchetului, toate micile pete ale canapelei. Am văzut în plăcile de faianță chipuri de oameni. Știu, e un joc al creierului, descoperă profiluri umane în nori și în tot felul de pete, în desenele de pe covor.
M-am tot gândit zilele astea la cum ar fi să descoperi că prietenul tău imaginar de când aveai 4-5 ani,este de fapt o persoană în carne și oase, că nu e deloc imaginar. Să îl întâlnești cu barbă de două zile în nic-ul din Amzei. Te încrunți? Rememorezi colegii de liceu, de facultate.. de unde îl știi? El se uită pe furiș, mai ia o pungă de chipsuri și te așteaptă lângă case. Tu te duci la cealaltă, plătești preocupat și o întinzi jucând "dacă reușesc să ies fără să mă uit înapoi înseamnă că mâine o să îmi meargă bine". Și reușești.
Zerquetscht și carne în Obor.