Înainte de scurtul meu exil am reușit să fac două lucruri pe care mi le doream foarte tare. Am ajuns în sfârșit la "Război pe calea undelor" și-am văzut expoziția lui Andrei Pandele de la 3/4 (la Național). Acestea împreună au reconstruit o lume și un timp peste care dădusem un strat subtire de lavabil. Solomon și Pandele au zburătăcit iluzia de evoluție, au zgâriat subțire cu unghia și mi-au cojit Bucureștiul de mașini și cearceafuri. De la film am plecat tristă și pesimistă. Îmi este limpede acum că n-am să prind timpul în care România o să se poarte frumos cu mine și încep să refuz să îmbătrânesc cu ea de gât. Expoziția m-a mai pansat. Începe cu un traseu emoționant prin Bucureștiul amputat la cutremur, și continuă cu cel dispărut sub Casa Poporului sau, mai târziu, sub revoluție. Comentariul social și politc este unul bitter-sweet, neîncrâncenat și foarte coerent. Mi-a lucrat busole atrofiate și ne-a împins la reorientare în spațiu și timp. Am stat la fiecare fotografie să ne prindem pe ce stradă suntem, Cecilia căuta cunoscuți prin mulțimea de la revoluție și, într-adevăr, aveam senzația că în fiecare fotografie ne putem întâlni cu câte o mutră familiară. Expoziția nu a fost tocmai mediatizată și o mai găsiți acolo până duminică.

Cecilia îmi spune să dau pe tvr să văd o patinatoare. Ne uităm împreună la cupluri și comentăm online. După ce batem câmpii o vreme, ne amintim însiropate despre Țopescu. Cum ne descria el costumele patinatoarelor înainte de 89. "Pentru telespectatorii cu aparate alb negru, Svetlana poartă o rochie roz în degrade, cu paiete aplicate"...