Acum o săptămână sau așa, prietena mea mi-a amintit o ‘invenție’ de-a mea de pe când aveam 15-16 ani. 17?. Era o povestire cu un aer ușor erotic, cu nuanțe interzise, o întâmplare (aproape) nepauzibilă, legată de cineva din anturajul familiei mele. Și-a amintit de asta în timp ce povesteam la un profiterol, a trois, cum minciuneam când eram mici. Deși am fost un copil cuminte, mi se părea că există momente care cer o altă continuare. Mă învoiam foarte repede la modificări. Intram în situații pe care le alteram imediat și complet nepremeditat, fără să caut nimic.. Mă amuzam, chicoteam înăuntrul meu și le uitam la fel de repede cum le și inițiam. Eu spun acum că îmi plăcea să-i păcălesc pe cei din jur. Îmi dau seama însă că o “păcăleală” presupune și dezamorsarea, momentul în care divulgi adevarul, iar eu cred că am lăsat destule păcăleli suspendate. Pentru că le-am uitat. Nedezamorsatele devin minciuni în toată regula.
Mint prost și rar. Și păcălelile sunt mai rare. Știu că atunci mi se părea foarte distractiv. Parcă mă verificam, să văd dacă pot convige. Acum aș putea spune că mi-am facut o profesie din asta.
Check out Aooleu. Cine nu l-a prins să facă bine să-l vâneze că e frumos și deștept.