După amiază i-am făcut ei niște flori pe gardul de la bucătăria din deal și la bucătăria de iarnă. Îmi dau seama cât de mult îi semăn. Se uită la ele ca și mine. Să nu văd că se uită, zâmbește, dar să nu văd ca zâmbește. O întreb dacă îi plac și ridică indiferentă din umeri. Îi zic, dacă nu-ți plac nu mai fac. Nu-mi răspunde sau zice așa într-o doară “eei”. Apoi, după un timp vine la mine și zice, nu vrei să mai faci o floare și în dreapta ușii? Zic da. Zice, da pe asta fă-o mai jos, la două degete de brâu. Știe de fapt exact ce vrea. Se bucură să le vadă așa vesele și colorate. Știu că îi plac și mă bucur mărunțel în inima mea. Îmi strâng catrafusele și când mă întorc la ea în bucătărie găsesc sub o grindă o drugă, un fus de rasucit lâna doar că e mai mare decât un fus normal și face treabă mai de gros. Îl scot de acolo, îl pipăi cu respect. Bunica s-a eliberat repede la el. Îl vrei? Zic da. Zice ia-l. Nu știu dacă mai are nevoie de el sau nu, dar e așa de bucuroasă să mă facă fericită că nici nu se mai întreabă la ce-mi trebuie sau de ce îmi place. Surâde incert și mi-l dă. E plata pentru florile pe care i le-am facut. Ne alegem fiecare cu ce ne place.
O ajut la ardei și apoi punem masa. Borș de pasăre cu tăiței, brânză frământată și mămăligă. Apoi iar nuci verzi și iar pepene și prune. Acum stăm în casă și ascultăm muzică populară. Ascultă versurile. Mai toate vorbesc despre mame și doruri și copii. Ascultă în liniște, cu ochii închiși. Sunt despre ei toate melodiile.