În avion spre Koln-Bonn, spre Grimme Preis și spre prima ceremonie de premiere de oarecare promisă anvergură.
Am plecat de pe Băneasa, aerogara care inspirată de orhidee, pare să-ți ofere dulcețuri și polen (în cazul nostru cheap flights în destinații tabu pentru Lufthansa) dar în fapt te folosește să-l polenizezi, să poată să supraviețuiască și să se susțină. De data asta însă, constrictorul părea chitit să ne gazeze. Autobuzele care transportă pasagerii la avioane sunt lăsate cu motorul pornit și cu fundul în ușile deschise. Gazul de eșapament ne ia mințile și nimeni nu mai aude ce cursă se pregătește și la ce poartă. Dar cred că tot de la gaz, lumea nu s-a mai luptat pe locuri în autobuz și ajunși în aer, oamenii au fost mai civilizați, amabili și discreți ca niciodată. Copiii din avion au fost cuminți, au dormit sau au râs gâlgâit tot zborul.
Mă uit la “The Private Life of Plants” și “Afro Samurai”, joc Sudoku și citesc în Elle despre scientologi și Dana Nane. Sunt nerăbdătoare să ajung la destinație. Am cumva emoții, deși nu mai trebuie să trec prin surpriza nominalizării, știind sigur că sunt premiată încă de la începutul lui februarie. Mi-e teamă însă că mă împiedic, sau că voi spune vreo tâmpenie în germană. Asta bineînțeles, dacă voi aduna suficient curaj să vorbesc germană și nu prea confortabila engleza. Mai zic mâine.