Acuma na, pot spune că mi-am făcut griji degeaba și că n-am apucat să zic mare lucru în nici o limbă. Întreaga zi a fost all in all lungă și oarecum frustrantă. Conferința de presă a fost în fapt covor roșu, adică pozat-pozat-pozat. Asta înseamnă un nou prilej să descpăr că oricât încerc să îmi reprim deruta în fața fotografilor, nu reușesc să scap netimorată. Suspectată de ipocrizie, îmi vine să mă ascund undeva până se termină. Nasol e că asta nu înseamnă și că nu mi-aș dori să apar în absolut toate pozele, frumoasă ca o zână, relaxată și radioasă. Îmi dau seama care e jocul, știu că trebuie de fapt să pozez într-un fel anume și să îmi țin poza, să am răbdare și nu doar umor, dar simțul ridicolului, emotivitatea și neîncrederea mă faultează. Totul culminează cu un fel de manie a persecuției care glazurează momentul. Da acuma sincer, sunt și ei... hai la covor, hai la peretele cu sponsori, acum singură, acum cu Matthias, ba cu Hans, cu amândoi sau cu macheta premiului. Se termină și evadez la un pahar de vin care mi se injectează direct în pulpe. Mergem la teatrul din Marl. Ceremonia e lungă dar ritmată. În două ore s-au dat vreo 30 de premii pentru 12 programe intercalate cu doar 4-5 momente muzicale cu o trupă de alămuri orientale din Koln. Au premiat seriale, documentare, prezentatori, programe tv de entertainment și 5 filme, alese ce-i drept din foarte multe producții. Prezentatoarea era relativ amuzantă dar după o vreme a început să amestece numele rău de tot și să gafeze. Premiul e frumușel și lumea drăguță iar eu am fost singura fată care purta culori, restul au fost în alb, negru și gri.
Acum cred că m-aș fi putut bucura mai mult. Trupa a cântat ceva în românește la un moment dat. Am luat-o personal. Hopai diri di, hopai diri di, hopai diridiridiri dii..