Când îmi place mult un film, dincolo de emoție apare dorința de a fi făcut parte din el. Când proiectul respectiv are un aer tangibil, atunci sentimentul devine cumva acidulat. Nu ajunge la stadiul de invidie și asta e frumos, e doar un pic ațâțător. În ultima lună am avut parte numai de lecturi foarte bune. Am citit "Teodosie cel mic" de Răzvan Rădulescu, Kurt Vonnegut cu "Micul dejun al campionilor" și "Cutremur de timp" și Raymond Carver "Taci te rog" și "Catedrala" și urmează "Despre ce vorbim când vorbim despre iubire". Aproape mi-e frică să scriu despre ele pentru că am în preajmă oameni care îmi pot probabil explica punctual de ce îmi plac toți trei. Ceea ce pot spune este că, dincolo de plăcerea cu care i-am citit, dincolo de zâmbete și emoție, am realizat cu Alex că aftertaste-ul este dorința de-ai fi cunoscut și de-ai asculta vorbind o vreme.