Deschid ușa și văd un sicriu care coboară aproape vertical pe scările blocului. Nu e gol. E greu să îți dai seama după fizionomie dacă e un copil sau un bătrîn. Bărbații care îl cară își dau indicații scurte. Mă întorc cu spatele și îmi apăs ochii în orbite. De aici începe o săptămână de calvar birocratic. N-am crezut că radierea unei mașini și reînmatricularea ei ar putea să aducă un om în pragul disperării. De fapt ce prag? Dacă te ia plânsul când îți spune operatoarea că tot nu ai toate actele, se cheamă că ai trecut frumușel dincolo, în camera în care disperarea ia prânzul. Și după toate astea, văd din nou Porumboiu cu cel mai frumos film și a doua zi mă umplu iar de spume la poliție, iar seara, când cred că nu mai am organ pentru nimic altceva, mă trezesc energizată până la fericire de Franz Ferdinand.
Am adunat în 5 zile atâtea hârtii și am făcut atâtea copii că aș putea tapeta o bucătărie de bloc. Am înjurat orașul printre dinți toată săptămâna. Mi-a cauzat. Îl las cu draci și cu obidă și sper să-mi las și durerea cauzată de hernie deodată cu el.
Îmi împletesc părul frumos și plec mâine la Paris să fac trafic de Kent8 cu Cocorina.

O să fac cel mai film frumos. Asta nu v-am zis.