Mulți rememorează momentele de acum 20 de ani. Eu știu că a fost ultima zi de școală, că era cald, iar eu mă uitam la mulțime din balcon. Stăteam în blocul turn de la Sala Palatului. Țin minte că prin fața blocului a trecut un grup mare de tineri. Pe umerii unui băiat stătea o fată cu o pâine ruptă în mâini. Striga jos dictatorul, iar eu auzeam cuvântul ăla pentru prima oară în viață. Am întrebat-o pe mama ce înseamnă, dar nu mai țin minte ce mi-a răspuns. Știu doar că am întrebat și apoi m-am uitat la fata în blugi care era mai fericită decât văzusem eu vreodată. În zilele următoare am dormit pe parchet sub fereastră și auzeam cum răpăiau gloanțele în blocurile de jur împrejur. Nu-mi amintesc să-mi fi fost frică. După ce s-au liniștit lucrurile și am ieșit în fața blocului, copiii din vecini se lăudau cu gloanțele din casă. Eu nu am avut dar am cumpărat unul cu o mașinuță de fier de culoare albastră. Am pretins când că a intrat prin geamul de la sufragerie, când pe geamul de la dormitor în timp ce dormeam. Odată reîncepută școala am fost ușurată să descopăr că învățătoarea nu ne mai amenința că ne spune lu' tovarășu dacă nu ne facem temele. Școala noastră era în curtea catedralei Sfântul Iosif, iar ea ajunsese să ne avertizeze doar arătând cu degetul peste turla catedralei către Sala Palatului. Apoi am primit ajutoare cu lapte praf, ciocolată și-un pulovăr alb. Au urmat: lambadă, pantofiori Leonardo cu lacrimă de lac, clasa a opta cu Timpuri Noi, Tonitza, UNATC și pupăza zvîrr pe-o dugheană.

Crăciun fericit!