Filmez în Nord, într-o stațiune care se numește Heiligendamm. Nu e neapărat deosebit, dar eu mă îmbăt ușor cu apă de mare. Stau într-un hotel cu cinci corpuri presărate pe faleză. Cred că a fost ceva, o stațiune balneară renumită și poartă un fel de glorie neruginită. În stânga și în dreapta hotelului sunt vile vechi, toate părăsite, cu pridvoare de sticlă, solarii minunate pentru șerpi ca mine. Hotelul nostru este singurul loc populat. Este pretențios și cumva neadaptat. E un exces de lux într-un loc nefrecventat de oameni. Dacă scoatem echipa noastră, e de fapt gol. Dar am o cameră care pare suspendată deasupra mării, un pat excepțional și internet gratis. Asta sună exact ca răspunsul la întrebarea Cum e casa ideală. Seara apa se face ca laptele. Reflectă cu precizie culorile de pe cer, albastrurile și rozurile, astfel că nu se citește deloc orizontul. Știu, e sirop, dar bear with me. Data viitoare, în aprilie, vin cu un aparat de fotografiat că iPhone-ul se pricepe la alte treburi.
Asta era pe 26 martie. Sigur că a venit aprilie iar eu n-am adus nici o cameră. Locul m-a plictisit infinit. Și jobul. Fac un fel de figurație specială. Spun specială nu pentru ca ar fi rolul mai deosebit, ci pentru că nu îmi pot explica neapărat de ce m-ar aduce tocmai din România să intru și să ies din cadru. Mă plictisesc de moarte. În ziua în care am aflat că mergem la Cannes, am venit pe platou la 8. Afară bătea un vânt iute iar în casa-platou era un frig de nesuportat. De-abea la 19.20 am intrat ca amorsă în unul din cadre. A fost cea mai frumoasă zi de filmare din lume.
Prima e vila din dreapta, restul sunt văduvioarele, vilele din dreapta. Sunt mai puțin spectaculoase decât celelalte, iar lumea nu se înghesuie nici să le repare, nici să le fotografieze.