Din Dilema

“Toate lucrurile frumoase, fizica cuantică și dansul de societate”
Dacă trebuie să vorbesc despre hobby-urile mele, mă simt mai mereu datoare să pomenesc Casa pionierilor și a șoimilor patriei. Când eram eu mică, aceasta era găzduită de casa unde se află acum Cărtureștiul. Ca marea majoritate a copiilor plecam și eu la școală cu cheia de gât și, ca să mă știe în siguranță, ai mei mi-au inoculat importanța activităților extrașcolare, cristalizate în cazul meu sub forma cercurilor și cluburilor. Le-am arhivat recent pentru o prietenă și îmi permit să le mai enumăr o dată: balet, desen, engleză, gimnastică ritmică, modelaj, gimnastică sportivă și aerobică, franceză, clubul de geografie și cel de științe naturale, cercul de muzică de la școală, cor la Casa Armatei, un club de dans ținut la Rapsodia de actrița care o juca pe Dorothy în Vrăjitorul din Oz, o ședinta de karate și un club de lucru manual. Bine, de lucru manual aveam parte și acasă unde croiam și coseam cu mama la mașina Veronica și tot acasă eram îndrumată serios de tata pe calea reparațiilor cu pistolul de lipit și sacâz sau șurubelnițe. Poate ca o urmare a acestor activități am ales să urmez un liceu care părea să fie cel mai aproape de programul cu care mă obișnuisem. La Tonitza, activitățile mele extracuriculare erau incluse în programa de școală: două zile de atelier pe săptămână, câte șase ore de modelaj, desen sau pictură pe zi, ore care nu erau negociate cu nimeni pentru că nu mai erau rupte din timpul pentru teme. Facultatea va încununa acest tip de studiu, care celorlalti le părea program neserios de pierde vară, praful o să se aleagă de tine, din care însă a răsărit o profesie pe care mă încăpățânez să o fac în continuare în termenii mei.
Acum că am un copil mic, am decis să îmi iau un concediu maternal. Asta înseamnă de fapt că mi-am acordat o perioadă de grație în care să fiu mai îngăduitoare cu mine în cazul în care nu am oferte de lucru. În mod normal, dacă trece un an fără să filmez, încep să îmi pun întrebări, să îmi descos prietenii și să emit ipoteze legate de lipsa mea de talent și norocul care mi-a surâs doar până la un punct. Tot cam în momentul ăsta încep din nou să cos, să desenez, să efectuez reparații și să redecorez apartamentul, mutând mobila din sufragerie cu un sfert de oră în sensul acelor de ceas. Anul ăsta însă, lucrurile par să fie un pic altfel. Cusutul a devenit o treabă serioasă, am angajat un colaborator care să mă ajute să îmi duc la bun sfârșit comenzile de fețe de masă, am terminat în martie un curs de bijuterie și mi-am achiziționat toate cele necesare unui mini atelier de apartament. În luna mai am pus voce la câteva piese ale prietenului Electric Brother și l-am însoțit în două concerte, dintre care unul la BestFest, cu un public mai numeros decât credeam.
M-am dat doi pași înapoi și mi-am întrebat soțul: domne’, sunt într-o criză, ce mama naibii? El, care a studiat regia, dar profesează mai mult ca scenarist, face design și colecționează cărți de bucate, etichete vechi românești, sifoane, artă naivă din talciocul de pe Valea Cascadelor, tocmai ce-a terminat un documentar și lucrează la o carte despre ce mâncau oamenii în perioada comunistă, îmi zice în timp ce scaneaza poze și sortează diapozitive, că nu. Cum pare să creadă asta din tot sufletul, stau și mă gândesc mai bine. Discuția despre hobby-uri devine mai complicată decât credeam. Cred că lucrurile pe care le fac (respectiv le facem) în timpul liber se încadreaza mai degrabă în ceea ce englezii definesc ca “avocation”, adică o activitate în care te angajezi cu pasiune și dăruire, în afara ocupației tale. De obicei este folosit atunci când vorbim despre oameni care au meserii mai puțin pasionante decat hobby-urile lor și se spune că de-abia în aceste activități își descoperă adevărata vocație. Eu socotesc că lucrînd ca actor, din moment ce asta a fost dorința mea cea mai arzătoare din punct de vedere profesional, nu ar trebui să mai am frustrări legate pasiuni nealimentate. Doar că meseria mă solicită un timp limitat, iar timpul așa zis “liber”, dar mai corect spus “în afara profesiei”, este mult mai însemnat prin comparație cu media de 20 de zile de filmare, de exemplu. În aceste condiții pot spune că hobby-urile care îmi umplu restul anului devin vocație, sursă de venit și de satisfactii. Prin comparație, meseria mea, destul de prost remunerată în țară, ar putea fi socotită un hobby căruia i-am acordat ceva mai multă atenție, din moment ce am decis totuși să studiez pentru a mă forma ca actor.
Știu că pot părea împrăștiată,dar nu schimb pasiunile ca pe ciorapi și nici nu le colecționez, acum nu mai am nici o treabă cu geografia și nici gimnastica ritmică nu mă mai prinde. Sunt serioasă când vine vorba de hobby-urile mele pentru că îmi fac bine cu adevărat, mă completează, mă disciplinează și mă formează continuu. Operez o selecție și probabil că toată viața voi fi înclinată să urmez activități care implică o anume manualitate, poate pentru că mi-a plăcut foarte mult să am două zile de atelier pe săptămână, timp de 4 ani. Sigur, știu că asta se întâmpla când aveam 14 ani și că acum nu s-ar mai putea în ruptul capului, dar îmi place să am preocupări care se cuantifică în obiecte, îmi plac rezultatele palpabile și mi-ar plăcea să am mai mult timp pentru asta. Mă bucur de încurajare din partea prietenilor și a familiei și știu că acum aș avea un răspuns coerent la clasica întrebare de oracol “Care sunt Hobby-urile tale?”.